jurnalistul universal

Care copil nu-şi doreşte să comunice cu semenii săi, să participe la activităţi în comun şi să se simtă confortabil în mediul din exteriorul familiei? Cu siguranţă nu vom întâlni copii care să refuze în mod voit comunicarea şi socializarea. Toţi, indiferent că se află în scaunul cu rotile sau ţintuiţi la pat, îşi doresc prieteni, colegi cu care să discute, cu care să-şi împărtăşe bucuriile şi necazurile. Suntem fiinţe sociale şi în virtutea acestei meniri depunem toate eforturile pentru a ne integra în mediul care ne oferă satisfacţii şi împliniri. Uneori nu ne reuşeşte s-o facem de unii singuri, din diferite motive. Şi atunci căutăm ajutor.

„Speranţa”, chiar de la bun început, a mers pe principiul o mână întinsă la timp – poate salva o viaţă de: singurătate, plictiseală, neîncredere, durere, deznădejde, iar şirul poate continua, întrucât cei care se adresează la Centru după ajutor se confruntă cu cele mai diverse probleme.

După o mână de ajutor s-a adresat şi familia Caramalac, al cărei fiu George a fost diagnosticat de la naştere cu paralizie cerebrală infantilă. Cum se întâmplă adeseori în aceste cazuri, picioarele, mâinile, uneori vederea şi vorbirea copiilor sunt afectate, ceea ce-i deosebeşte de ceilalţi semeni ai lor. Deseori ei sunt marginalizaţi şi chiar respinşi de comunitate.

Mama lui George, Ludmila Caramalac îşi aminteşte de greutăţile prin care au trecut când George a atins vârsta de 7 ani şi a trebuit să meargă la şcoală: „Ne-am ciocnit de o problemă: şcoala de sector a refuzat să ne primească, pe motiv că băiatul avea probleme. Pe atunci încă nu aflasem de existenţa „Speranţei”. Singura instituţie care ne-a acceptat a fost un gimnaziu privat, cu o condiţie – ca eu să stau cu el, timp de 3 luni. Nu am avut încotro şi am acceptat. La început George a avut probleme de adaptare. Pentru că obosea repede, el se aşeza pe covor, în timpul orei. Învăţătorii însă nu erau obişnuiti cu astfel de cazuri. Ne-au spus să-l luăm de acolo, invocând diverse motive. Cu greu am reuşit să terminăm primul an de studiu”, istoriseşte dna Ludmila.

 În clasa a II-a părinţii lui George au decis să-l transfere în altă şcoală. Teama că va fi respins şi de această dată nu i-a determinat să renunţe la ideea de a-l integra într-un colectiv obişnuit. Surprinzător însă, la şcoala 120, la care au mers, toată lumea i-a primit cu braţele deschise. Au avut parte de o atitudine binevoitoare din partea cadrelor didactice şi a copiilor. Centrul „Speranţa” colabora cu această instituţie de învăţământ de mai multă vreme, astfel încât învăţătorii erau familiarizaţi cu specificul lucrului cu copiii cu dizabilităţi. Atunci a aflat şi familia Caramalac de „Speranţa”.

„Viaţa noastră s-a schimbat de când am devenit membrii acestui centru. În urma discuţiilor purtate cu specialiştii de la „Speranţa”, am devenit cu toţii mai optimişti, am căpătat încredere şi speranţă. George a manifestat dorinţa de a merge la şcoală, a început să comunice cu copiii. Progresele se văd cu ochilul liber”, îşi împărtăşeşte bucuria dna Ludmila.

Ulterior, cu ajutorul „Speranţei”, George a mers, de rând cu alţi copii ce suferă, la gimnaziul „Pro succes”, unde s-a integrat de minune. Acum la cei 13 ani ai săi, este o fire independentă, se deplasează fără nici un ajutor şi este foarte fericit că face parte din familia „Speranţei”. Anume datorită ei, el a fost delegat în vara acestui an să participe în calitate de prezentator şi traducător la mai multe concerte de binefacere susţinute de un cântăreţ din Norvegia. Pentru o zi a devenit chiar vedetă, interpretând mai multe cântece în duet cu oaspetele nordic.

 Dacă pe timpuri, copii ca George erau trimişi la şcoli specializate, în prezent tendinţa este de a-i integra în şcoli obişnuite. „Speranţa” şi-a spus cuvântul şi în acest proces, acţionând la nivel superior, prin implementarea acestei idei la nivel de politică de stat. În colaborare cu Institutul de ştiinţe ale educaţiei, au elaborat Concepţia educaţiei incluzive, ce presupune incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi şi monitorizarea procesului.

Deşi pare simplu la prima vedere, procesul de integrare cuprinde mai multe etape şi are în spate o echipă întreagă de profesionişti care muncesc pentru ca fenomenul să decurgă cât mai firesc şi să aibă succes. Nu există un model tip de integrare pentru toţi. Incluziunea se face diferenţiat, pentru fiecare caz în parte.

Astfel, pentru început copilul este evaluat şi pentru el se alcătuieşte un plan de servicii personalizat. În funcţie de acest plan, se realizează ulterior integrarea. Pe tot parcursul perioadei de studii, copiii cu dizabilităţi sunt susţinuţi şi supravegheaţi de către cadrul didactic de sprijin. Angajat de „Speranţa” ? acesta îi ajută pe micuţi să se descurce şi să ţină pasul cu ceilalţi colegi de clasă, mediind totodată relaţiile dintre ei. Astfel celor care fie nu pot să scrie, fie o fac prea încet, sau au vederea prea slabă pentru a putea desluşi ce se prezintă la tablă el le vine în ajutor. Tot el adaptează materialul predat pe parcursul orelor sau tema de studiu pentru acasă la posibilităţile copilului. Deocamdată doar 6 cadre activează, uneori având în grijă un grup de doi sau trei elevi, în funcţie de necesităţile acestora.

Un alt actor nelipsit în cadrul procesului este managerul de caz care în primul an de studiu organizează activităţi de grup pentru consolidarea relaţiilor cu colegii. El monitorizează întreg procesul de incluziune şcolară a copilului cu CES, ceea ce presupune stabilirea legăturii dintre conducere şi profesori, discutarea problemelor cu care se confruntă atât copii cu dizabilităţi cât şi cadrele didactice.

 Adaptarea mediului din instituţiile de învăţământ la necesităţile copiilor s-a numărat printre priorităţile acestui proces. El a fost posibil de realizat începând cu anul 2006, când a demarat proiectul „Incluziunea educaţională a copiilor cu dizabilităţi în Republica Moldova”, realizat în parteneriat cu DFID, Marea Britanie. S-au construit rampe, s-au instalat bare de suport, s-au adaptat grupurile sanitare şi mobilierul: scaune care-şi modifică înălţimea, mese în care să încapă şi căruciorul. Aceste adaptări s-au efectuat în aproximativ 20 de şcoli, iar în trei lucrările sunt în proces de derulare.

Important de reţinut este şi pregătirea cadrelor didactice din instituţii, în vederea dezvoltării lor profesionale în domeniu, prin organizarea seminarelor, cursurilor de formare în domeniu, moderate de experţi naţionali şi internaţionali şi chiar organizarea schimbului de experienţă în alte ţări cu practici incluzive demne de urmat.

„Speranţa” a progresat enorm în această perioadă de timp, reuşind să-şi majoreze numărul de copii incluşi în şcoli de la unul în 2000 la 190 în prezent . Copiii cu dizabilităţi sunt integraţi în 50 de instituţii de învăţămînt, dintre care 20 au fost pregătite pentru incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi (13 şcoli în Chişinău, 7 în republică – Cahul, Orhei, Peresecina, Iargara, Pîrliţa). Spre comparaţie, în 2006 doar 3 instituţii erau adaptate. 24 manageri de caz :10 de la Centrul de Zi „Speranţa” şi 14 manageri de caz în teritoriu – monitorizează procesul de incluziune a copiilor din republică.

Familia îşi găseşte şi ea un loc de cinste în această schemă. Ea primeşte sfaturi cu privire la integrare. De asemenea este susţinută şi încurajată de către specialiştii centrului, fapt confirmat şi de Ludmila Caramalac. „Din discuţiile cu specialiştii de la centru şi cu alţi părinţi mi-am recăpătat liniştea şi încrederea că aceşti copii au şansa să înveţe, să progreseze. Ei ne-au încurajat foarte mult. Acum George nu se mai simte atât de complexat. Fără Speranţa nu ştiu cum ar fi fost viaţa noastră. Şi credeţi-mă, acestea nu sunt doar nişte vorbe de laudă…”