Circa 80% din fîntînile din R.Moldova sunt poluate cu nitraţi

În timp ce Chişinăunenii se avîntă în dezbateri interminabile referitoare la iniţiativa consiliului municipal de a majora tarifele la apă şi canalizare, alţii sunt de acord să plătească cît o fi numai să aibă apă de băut. În Moldova există localităţi în care apa lipseşte pînă şi în fîntîni, viaţa oamenilor din localităţile respective transformîndu-se într-o acerbă luptă pentru supravieţuire.

Locuitorii  cătunului Schinoasa, raionul Călăraşi îşi potolesc zilnic setea cu apa din cele trei fântâni pe care le au în sat. Cei mai harnici, care se trezesc pe la 4 dimineaţa, au marele noroc de a-şi umple un butoi, care le ajunge pentru toată ziua. Pentru ceilalţi, apa este un lux şi în cel mi bun caz este în jumătate cu nămol.

În alt capăt de ţară situaţia nu diferă prea mult. Nisipul le scrâşneşte prin dinţi oamenilor, iar din cauza conţinutului inadmisibil de mare de nitraţi, un copil a murit în această iarnă. Potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 80% din  fîntînile din R.Moldova sunt otrăvite cu nitraţi şi mai mult de jumătate din populaţia ţării se alimentează din apele subterane poluate.

Săraci şi însetaţi

Locuitorii din Schinoasa, raionul Călăraşi, suferă din generaţie în generaţie de lipsa apei potabile. Autorităţile locale dau neputincioase din umeri, spunând că de vină este amplasarea nereuşită a satului, într-un loc în care apa se află la mare adîncime. Din această cauză fîntânile, care au în jur de 15-20 de metri seacă pe timp de vară.

 „N-avem apă ca să ne spălăm. Dar despre ce fel de spălat poate fi vorba? Uneori ni se usucă-n gât şi n-avem ce bea. Tare ni-i greu că n-avem apă-n sat. Poţi şi să mori de sete că nu ai de unde să bei”, îşi spune păsul Ala Popcov, locuitoare din satul Schinoasa.

S-a încercat rezolvarea situaţiei anul trecut, cînd Fondul de Investiţii a alocat suma de 50.000 de lei pentru construcţia unei fîntîni arteziene, care trebuia să aprovizioneze cu apă potabilă cele 85 de familii de etnie romă. Proiectul însă nu a prevăzut şi un mecanism prin care apa urma să fie pompată în gospodăriile oamenilor. Acum din această fîntînă, situată la un capăt de sat, poţi să iei apă doar dacă sufli cu putere în ţeava prin care ea curge. Volumul însă este insuficient pentru toţi locuitorii.

Medicii de la Centru de medicină preventivă de la Călăraşi ne-au spus că nu pot face nimic, pentru că autorităţile locale nu au bani.

Schinoasa însă nu este un exemplu unic. Potrivit datelor statistice, în R.Moldova 80 % din localităţile rurale nu au acces la servicii sanitare şi la apă de calitate. Doar 15 % din populaţia rurală are acces la surse de apă prin apeduct.

Accesul limitat la surse de apă potabile şi calitatea nesatisfăcătoare influenţează în mod direct sănătatea. Specialiştii de la Centrul de medicină preventivă susţin că 25-33% din boli sunt cauzate de factorii de mediu, iar 20-25% din bolile diareice acute, hepatitele virale A, au la bază nivelul scăzut al calităţii apei.

Potrivit informaţiei de la Ministerului Sănătăţii, de la începutul anului pînă în prezent a crescut numărul cazurilor de infecţii intestinale acute cu 22,1%, iar numărul celor bolnavi de hepatita virală C a crescut cu 16,3%.

Şeful catedrei de Igienă şi Epidemiologie USMF, Nicolae Opopol, a analizat care este impactul utilizării apei necalitative asupra sănătăţii oamenilor şi în special asupra copiilor.

Apa cu nitraţi este, conform datelor statistice, cauza a zeci de decese ale copiilor de vîrstă fragedă. Folosită ca bază pentru prepararea mîncării, această apă cu nitraţi duce la grave intoxicări, soldate cu moartea.

Un bebeluş a murit după ce a consumat apă cu nitraţi

Cazul unui bebeluş de 1 lună care a murit în urma consumului de apă poluată i-a cutremurat pe toţi locuitorii din satul Otac, raionul Rezina. Familia în care s-au născut gemenii nu a ştiut că apa scoasă din fîntîna de lîngă casă conţine nitraţi. Unul dintre copii a făcut o criză şi a decedat. Recent aceeaşi poveste s-a repetat cu bebeluşul rămas în viaţă. Din fericire, acesta este internat la spital şi s-a reuşit salvarea lui.

În pofida celor întîmplate, oamenii continuă să se alimenteze de la această fîntînă, pentru că nu au alta în apropiere. Mai mult decît atît, toate fîntînile din localitate sunt poluate şi prezintă risc pentru sănătatea oamenilor, majoritatea locuitorilor din Otac avînd probleme cu rinichii şi cu pietrele la fiere. Ajung direct pe masa de operaţie, căci altfel nu au nici timp şi nici bani sa-şi îngrijească sănătatea.

Potrivit consilierului din Otac, Doni Eugenia, locuitorii care locuiesc în deal nici de apă poluată nu au parte. Fîntînile lor au secat şi pentru ca să-şi potolească setea, localnicii trebuie să parcurgă vreo jumătate de km pînă-n centrul satului. O gospodărie are nevoie de cel puţin 100 l de apă pe zi pentru animale, gătit şi spălat.  Apa lipseşte la grădiniţă şi la şcoală, oamenii carînd-o cu căruţa de la o fîntînă situată la marginea satului.  „Care-i fata care va vrea să se mute în acest vîrf de deal şi să trăiască cu feciorul meu? Cînd o sa vadă că n-avem cu ce ne potoli setea, ce-o să zică? Nici măritiş nu i-o trebui”, îşi spune necazul Eugenia Doni

Chiar dacă cunosc situaţia, autorităţile n-au luat nici o măsură, pentru că asta presupune investiţii foarte mari. Bani însă nu vor primi, deoarece în 2007, candidatul la funcţia de primar le-a promis sătenilor că le va aduce apa în curte, accesînd în acest scop o primă tranşă de 168.000 lei pentru construcţia apeductului. Doar că banii au fost îngropaţi o dată cu furtunul prin care trebuia să curgă apa. Localnicii au strîns şi bani suplimentari, au săpat şanţuri, şi-au cumpărat contoare, dar degeaba, căci sistemul aşa şi nu a devenit funcţional. I-au cerut socoteală primarului pentru toţi banii furaţi, dar acesta a ieşit basma curată, aşa cum a făcut-o atunci cînd a fost surprins luînd mită de la un agent economic.

Cana cu apă – un pericol real pentru copii  

Profesorul Nicolae Opopol ne ateneţionează că în mediul rural se înregistrează anual de la 1 la 10 izbucniri de infecţii intestinale, transmise prin apă la copii şi adolescenţi, în grădiniţe şi în şcoli. De regulă este vorba de hepatita A şi în majoritatea cazurilor de vină este apa din fîntîni.

În lume, în fiecare zi, 30.000 de persoane mor din cauze legate de lipsa apei sau slaba calitate şi igienă a acesteia.

„În 80% din fîntîni din republică concentraţia de nitraţi depăşeşte valoarea de 70 miligrame la litru, ajungînd la 120, în timp ce limita admisibilă este de 50 ml la litru. Cel mai mult suferă din această cauză copiii, anemiile cu grad avansat numărîndu-se printre cele mai grave consecinţe”, ne spune Dumitru Sereţeanu de la Centrul de medicină preventivă. De la consumul apei poluate pot apărea mai multe tulburări, cum ar fi guşa endemică, caria dentară, intoxicaţii cronice cu pesticide, fluoroza dentară, ea avînd şi un impact asupra dezvoltării copiilor. Potrivit lui Nicolae Opopol, în localităţile în care conţinutul de nitraţi în sursele de apă depăşeşte limitele admise, doar 64,2% din adolescenţi se dezvoltă conform vîrstei, 33%  avînd retard în dezvoltarea biologică.

Avocatul copilului, Tamara Plămădeală, referindu-se la problema accesului la apă de calitate a declarat că se încalcă drepturile fundamentale ale copilului la o dezvoltare normală, în mod special a  art.24 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, litera c), prin care „statul se obligă să asigure lupta contra maladiilor şi malnutriţiei […, prin furnizarea de alimente bogat nutritive şi apă potabilă, ţinînd cont de pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural”. „Legislaţia naţională prevede, de asemenea, sancţionarea persoanelor care încalcă drepturile copilului de a avea acces la servicii sanitaro-epidemiologice de calitate. Interesul copilului trebuie să devină prioritate în toate domeniile”, a mai spus avocatul copilului.

Deşi problema aprovizionării cu apă potabilă este recunoscută la toate nivelurile ca importantă şi printre priorităţile naţionale, fiind considerată, în acelaşi timp, factor de îmbunătăţire a calităţii vieţii şi de reducere a sărăciei, rezultatele se lasă aşteptate.

Banii alocaţi în 2008 pentru Programul naţional de alimentare 347,3 mln. lei au fost împărţiţi la 7 oraşe şi 50 de sate. Potrivit experţilor, administraţia publică centrală şi APL are o contribuţie nesemnificativă la asigurarea drepturilor la un mediu sănătos – de 10% şi, respectiv, 5%. Din cauza sărăciei aprovizionarea cu apă a localităţilor e pusă pe seama ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale – 80%,(Comisia Europeană, Banca Mondială, Comitetul Ştiinţific pentru Pace şi Securitate al NATO, PNUD etc), iar populaţia se implică în proporţie de doar 5%.

Puii de cuc de la Baimaclia

Pe Mihaela, Cristina şi Ilie Ostapiuc am mers sa-i cunosc la Baimaclia, un sat mare din sudul republicii. Ei locuiesc acolo împreună cu mătuşa lor, Diana Tiron, o tînără în vîrstă de 23 de ani, la rîndul ei mama unei fetiţe de 4 ani. Locuiesc în condiţii modeste, într-o casă ce intră încet în pămînt, fără gaz şi apă prin conductă. Nu au barem un televizor la care să privească ultimile noutăţi sau o emisiune pentru copii. Singura legătură cu lumea din afara satului este telefonul mobil al Dianei, la care o dată pe lună, în cel mai fericit caz, aud glasul mamei lor, plecata de ani buni în Turcia la muncă.

 Soarta copiilor pare a fi o filă desprinsă din opera Dickens-iană. Lipsuri, greutăţi, umilinţe fizice şi sufleteşti, preregrinări de la o casă la alta, de toate au avut parte la viaţa lor. Primul şoc a fost moartea tatălui care, din motive ştiute doar de el, şi-a pus capăt zilelor. Pentru a-şi întreţine copiii, mama a decis să plece în străinătate la lucru. Mihaela şi Cristina au ajuns la şcoala internat din satul Napadova, iar Ilie a rămas în grija surorii mamei – Lilia.

 ”Am stat la internat din clasa întîi pînă în a treia. Apoi mama a venit şi ne-a luat acasa”, îşi aduce aminte Mihaela, fetiţa cea mai mare, în vîrstă de 12 ani. La Baimaclia au stat împreună o jumătate de an, după care mama a decis să meargă în România, la o cunoştinţă, care ulterior îi devenise concubin. A luat copiii cu ea, neavînd cui sa-i lase la Baimaclia. Bunica copiilor îl părăsise pe bunelul alcoolic şi violent şi s-a dus în Turcia. Ceilalţi doi fraţi ai mamei erau prea tineri pentru a avea grijă de copii.

 Agricultură în loc de carte

În România copiii au trăit un adevărat calvar timp de un an şi şapte luni. Concubinul mamei, un bărbat de etnie rromă, şi-a impus autoritatea, obligîndu-i pe copii să facă sluj în faţa lui, iar pe mamă, daca aceasta-i călca cuvîntul sau i se punea în poară, o lua la bătaie, pînă o lăsa leşinată. Copiii zilnic asistau la scene de violenţă, însoţite de înjurături şi ameninţări. ”Mi-am stricat vederea de atîta plîns. Mi se rupea inima cînd o vedeam pe mama bătută şi chinuită”, îşi aminteşte Cristina, fetiţa mijlocie de numai 11 ani. Bărbatul nu a îndrăznit să ridice mîna la copiii cei mici, în schimb a bătut-o pe sora mai mare a lor, Doina, care este primul copil al Galinei, dintr-o căsătorie anterioară, din motiv că aceasta a încercat s-o scoată pe maică-sa din mîna concubinului bătăuş.

Pe timpul şederii lor la Focşani, copiii nu au mers la şcoală, pentru că, zic ei, nu aveau actele în regulă. Timpul şi-l umpleau cu deridicatul prin casă, prepararea bucatelor, iar în perioada caldă şi-au făcut un solar (seră) în grădina casei în care stăteau cu chirie. Au reuşit chiar să cultive ardei, roşii, gogoşari pe care i-au vîndut, iar din banii strînşi copiii spun că şi-au cumpărat rechizite şcolare. ”Seara, după ce terminam toată treaba ne jucam de-a şcoala. Scriam, desenam, citeam. Ne era dor de carte. La internat am fost primele din clasă şi eram lăudate că învăţam bine”, se completează reciproc Mihaela şi Cristina.

Copiii nu înţeleg nici acum de ce mama lor a ales sa locuiască cu un bărbat violent, căruia nu-i păsa nici de ea şi nici de ei. Ba mai mult, ei nu înţeleg de ce acum, ea locuieşte împreună cu el în Turcia, iar ei sunt aici şi-i duc dorul.

A fugit ca să scape de gura satului şi de grija copiilor

După un an şi şapte luni cei trei fraţi împreună cu mama lor au revenit în Moldova. În sat au avut de înfruntat mai multe prejudecăţi, căci satul vuia de versiuni de genul: ”Aţi fost în România la cerşit”, ”Aţi locuit în şatra ţiganilor”…etc. Ca să scape de gura satului, mama şi-a strîns catrafusele şi a zis că se duce în Turcia să cîştige bani pentru a-şi întreţine familia. Şi dusă a fost. De atunci copiii nu au văzut-o, primind de la ea te miri ce. Ceea ce-i doare cel mai mult e că sunt minţiţi de la capătul celălalt al firului în legătură cu banii sau cu pachetele pe care mama zice că le expediază acasă.

”Mama nu ne-a sunat de tare mult timp. Şi ne amăgeşte că ne-a trimis o geantă sau bani”, intervine, mai timid, Ilie, în vîrstă de 8 ani. ”Ce fel de mamă este ea, dacă nu-i pasă de noi? Ne-a trimis numai o geantă de cînd e plecată”, se întreabă abia stăpînindu-şi lacrimile Mihaela.

Lipsa mamei şi-a pus amprenta pe sufletul celor trei fraţi. În timp ce supărarea îi îndeamnă s-o condamne pentru că i-a lăsat, dragostea şi dorul îi fac să mărturisească că cel mai mult îşi doresc ca să vină mama acasă şi să aibă grijă de ei.

Cel mai grav e că de suferinţa copiilor profită adulţii, care prin intermediul lor au ajuns sa-şi regleze nişte conturi mai vechi. Copiii au ajuns obiect de dispută dintre cumnatele rămase în sat, întrucît după ultima fugă a mamei în Turcia copiii au locuit cînd la o cumnată, cînd la alta.

Mingi de ping pong …

Mariana şi Diana sunt soţiile fraţilor Galinei. Ambele sunt tinere şi locuiesc în aceeaşi mahala. Soţii sunt plecaţi la muncă sezonieră – cel al Dianei – în Spania, cel al Marianei- la Moscova. Fiecare are de crescut proprii săi copii. O vreme cei trei fraţi au stat la Mariana. Apoi a venit sora mamei Lilia, din Turcia şi i-a luat la ea. Au stat şi la Diana o habă, cînd era soţul ei acasă. Şi tot aşa, purtaţi din colo-ncolo, copiii au ajuns să fie mai mult pe drumuri, decît în casa rudelor, care aparent îşi adjudecau dreptul de a-i educa. Aflînd de situaţia copiilor, părintele din sat a decis să-i ia în familia lui şi să-i educe alături de ceilalţi patru copii ai săi. Atunci în cazul dat s-a implicat şi asistenta socială din sat, dna Dora Ivanschi. I-a propus părintelui să instituie o formă legală de plasament – casă de copii de tip familial. Părintele a acceptat şi a început perfectarea actelor, dar nu a fost dat să ducă la bun sfîrşit acţiunea, căci s-au implicat din nou rudele, care au zis că cel mai bine copiilor le va fi în sînul familiei.

Aşa au ajuns fraţii să locuiască în casa Dianei. Întrucît şi ea şi soţul sunt prea tineri pentru a institui o casă de copii de tip familie (vîrsta minimă este de 25 de ani), ei avînd în jur de 23, tutela le-a rămas singura soluţie de a avea grijă oficial de copii.

De jumătate de an copiii locuiesc permanent împreună cu Diana (pe care o numesc ţăţîca Dina) şi cu verişoara lor de 4 ani, Cristina. Sărăcia ţipă din fiecare colţ al căsuţei de lut. Din ea se nasc şi  celelalte probleme: mîncarea şi îmbrăcămintea modeste, lipsa unui televizor, al radioului, a unei surse de apă în apropiere. La acestea se adaugă şi cele care nu se văd – cele dosite în sufletele copiilor şi ale Dianei: frustrări, neîmpliniri, frică, nesiguranţă. E un drum pe care au păşit avînd mai multe dubii, dar asumîndu-şi conştient greutăţile ce vor urma. Cert este că nu sunt singuri în această luptă de a păstra copiii uniţi în cadrul familiei. Îi sprijină asistenţa socială din sat şi cea din raionul Cantemir. În sat copiii se alimentează gratuit la cantina socială, iar de la raion au primit lemne de foc şi vor primi şi alte ajutoare pe parcurs. Din această lună vor începe să primească pensia pentru pierderea întreţinătorului, adică 300 lei de copil, iar în timpul cel mai apropiat se prevede şi prima alocaţie pentru tutelă, în valoare de 500 lei de copil. Chiar dacă nu mănîncă bomboane sau îngheţată pe săturate şi nu au o mînă care să-i mîngîie atunci cînd le plînge sufletul, copiii nu sunt printre străini, ci locuiesc în localitatea în care s-au născut, merg la şcoală şi deprind valorile care pot fi valorificate doar în familie.

Daniela Galai

Familia care şi-a deschis larg sufletul pentru 4 copii străini

Ziua în familia Babii începe la ora 6 şi 30 dimineaţa, cînd băieţii mai mari se trezesc şi alături de tatăl lor fac toată treaba în gospodărie: hrănesc animalele, păsările, mulg vacile, fac curăţenie. Apoi se spală, se aşază la masă alături de ceilalţi fraţi mai mici şi se pregătesc să meargă la şcoală. Capul familiei, Alexandru Babii, îi duce pe toţi cei 8 copii cu maşina pînă la liceul din sat. Nu face vreo diferenţă dintre cei patru copii ai săi şi cei pe care i-a luat vara trecută de la internatul din Cupcin. Acum formează o familie care în limbajul recent se numeşte casă de copii de tip familial.

În gospodăria soţilor Babii din satul Cipiliuţi, raionul Edineţ lucrurile merg ca pe roate. Chiar dacă nu sunt oameni bogaţi, prin muncă şi perseverenţă au reuşit să adune tot ceea ce este necesar pentru trai. Au construit două case, au animale, păsări şi, cel mai important, au mulţi copii pe care îi educă cu dragoste. Fiecare membru îşi cunoaşte îndeletnicirea: cei mari au treabă pe la animale, mijlociii fac lucrul prin casă, tot ei sunt privelegiaţi la timpul pentru joacă. „Depunem toate eforturile ca să le oferim o viaţă mai bună copiilor şi să-i unim”, ne spune Elena, stăpîna casei. Ghidaţi de această nobilă intenţie soţii Babii au hotărît să-i ia în familia lor pe Victor de 16 ani, Eugen- 9 ani şi Leonid de 8 ani, trei fraţi al căror destin tragic i-a impresionat profund pe părinţii adoptivi. Alexandu (10 ani) a apărut mai de mult în familia numeroasă, în cazul lui fiind instituită tutela.

Violenţa care omoară

Victor, Eugen şi Leonid Babii (întîmplător poartă acelaşi nume ca al familiei în care cresc) sunt originari din satul vecin Rîngaci. Au rămas orfani înainte de revlionul 2008, cînd cea mai apropiată şi dragă fiinţă, mama lor, a murit snopită în bătăi de către soţul său. Cruzimea cu care a făcut-o a lăsat urme adînci în sufletul lui Victor, singurul care a văzut-o pe mamă desfigurată de lovituri. Durerea i se citeşte în privirea-i pierdută şi în glasul moale cu care-şi deapănă istoria vieţii. În momentul în care tatăl a fost arestat, copiii au aflat că au trăit timp de 10 ani alături de un criminal, care anterior făcuse puşcărie pentru că şi-a omorît propria mama şi socrul (de la prima soţie). Acum acesta este închis pe 15 ani, dar oamenii din sat se gîndesc cu frică ce se va întîmpla după ce îşi va ispăşi termenul şi va reveni în sat, pentru că s-a impus ca o persoană violentă şi periculoasă. Fraţii nu au rămas singuri pe lume. Ei au două surori mai mari, care s-au măritat şi sunt pe la casele lor prin Rusia şi una mai mică pe care au luat-o în familiile lor. Au şi cîteva rude mai îndepărtate care, de asemenea, sunt împrăştiate prin lume. Din cauza distanţei mari care-i desparte, dar şi a greutăţilor materiale, surorile mai mari nu au avut posibilitate să-i crească în familiile lor. Timp de un an după moartea mamei, Victor a avut singur grijă de cei doi fraţi mai mici. Îngrijea de animale, de gospodărie, pregătea mîncare, făcea curat, spăla. „Am învăţat de la mama să fac de toate. Ştiu să coc pîine, să pregătesc un borş, cartofi”, ne enumeră cu mîndrie timidă el. Din această cauză a abandonat şcoala şi nu a mai mers în clasa a opta. Aflînd despre absenţa băiatului de la şcoală, responsabilii pentru protecţia copilului de la Edineţ au decis că cel mai potrivit pentru copii ar fi să meargă la internat. Aşa fraţii au ajuns la gimnaziul internat din Cupcin, Edineţ. Acolo însă nu au zăbovit decît vreo jumătate de an, pînă în august 2008, cînd familia Babii, ştiind despre necazul ce s-a abătut asupra lor, a decis să-i ia la ei. De atunci fraţii cresc alături de copiii naturali ai soţilor Babii: Serghei(14 ani), Victor (13), Ruvim (11) şi Alina (9). Alexandru (10 ani), a ajuns şi el să facă parte din familie, în urmă cu trei ani cînd tatăl Alexandru a dat peste el la spitalul raional din Edineţ. „Stătea pe marginea balconului, cu picioarele spînzurate în aer şi striga. Am alertat medicii şi m-am dus la el. Am aflat că fusese abandonat la naştere de către mamă. Un medic cu inima mare l-a crescut în cadrul spitalului. Băiatul s-a ataşat de mine, aşa că nici n-am stat pe gînduri mult şi l-am luat acasă”, îşi aminteşte capul familiei.

Fiind de vârste apropiate, copiii au interese comune, învaţă în acelaşi liceu, iar trei dintre ei merg în aceeaşi clasă. Se mai iscă uneori şi mici conflicte între ei, dar apar şi idei constructive care îi face mai uniţi. Bunăoară Victor şi Serghei şi-au pus în plan să facă o seră în care să-şi cultive ei singuri zarzavaturile şi tot ei să le vîndă. Încă nu ştiu ce vor face cu banii adunaţi. Victor însă ne-a mărturist că el visează să-şi cumpere haltere cu care să-şi antreneze bicepşii. Printre pasiunile lui se numără break dance-ul şi salturile în spate. Ca să exerseze el merge în casa părintească, pentru că în familia Babii, aceste hobby-uri nu sunt încurajate. Aici domneşte o atmosferă de calm şi rugăciune, întrucît familia face parte dintr-o sectă religioasă. Poate din această cauză, Victor e de părere că cel mai bine pentru el şi fraţii lui e să locuiască singuri, în casa de la Rîngaci, dar el nu insistă, pentru că înţelege că aici fraţilor mai mici li se oferă ceea ce el nu le poate încă da. Deşi se consideră un om mare şi pregătit să-şi asume toate responsabilităţile, la cei 16 ani el rămîne un copil, pe care necazurile şi viaţa grea l-au maturizat înainte de vreme.

Asistenta socială, Angela Televca, e de părere că traiul fraţilor în sînul familiei Babii le-a schimbat viaţa în bine. „Victor nu fumează, nu vorbeşte şi nu răspunde urît, merge la şcoală, învaţă, ajută în gospodărie. Ceilalţi mai mici au parte de sprijin şi îndrumare părintească. Sperăm să fie totul bine”, conchide pe un ton optimist lucrătorul social. Noul mediu de trai al fraţilor din Rîngaci le-a adus, ca şi orice schimbare din viaţa omului, o uşoară stare depresivă. Atunci cînd vor conştientiza că această schimbare e spre binele lor şi că le uşurează substanţial existenţa, vor privi cu alţi ochi familia care acum îşi deschide larg uşile şi sufletul pentru a-i creşte şi a-i educa.

 Daniela Galai

Prezentarea celui de-al patrulea raport de monitorizare a accesului la informatiile oficiale din R.M

Accesul limitat la informații sau lipsa de reacție din partea oficialităților

Note mai mari pentru accesul la informație în trimestrul 4. Experții Acces Info sunt de părere că lucrurile evoluează pe acest tărîm iar urările de An Nou au vizat creșterea performanțelor și un acces real la informația de ordin public. Bineînțeles că discursurile experților au fost condimentate cu critici la adresa oficialităților, a funcționarilor publici, care dintr-un motiv sau altul nu-și fac datoria de a informa corect și la timp jurnaliștii și prin urmare populația. Deși cîțiva pași înainte au fost făcuți prin adoptarea Legii transparenței în procesul decizional și examinarea altor proiecte, expeții rămîn nesatisfăcuți de lipsa reacției autorităților la articolele din presă, de indiferența și ignoranța unor funcționari care par niște spectatori ai campaniei de stopare a corupției.

Impresia de spectacol o avem de fiecare dată cînd auzim spoturile ce promovează stoparea corupției pe de o parte și articolele, emisiunile tv ce prezintă argumentat înrădăcinarea acestui fenomen în țara noastră. Sentimentul este similar atunci cînd auzim vorbindu-se despre accesul la informație, despre drepturile cetățeanului de a fi informat și promovarea legii privind secretizarea informației. Chiar dacă nu a fost adoptată, redefinită și schimbată cosmetic, ea oricum va trece, pentru că este imperios necesară cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp.

Jurnaliștii vor fi, ba ei și sunt, cei în pierdere, pentru că vor avea din ce în ce mai puține unelte de muncă, iar o muncă ce se vrea intelectuală și analitică este mai degrabă una demențial de complicată, întrucît implică activitate de detectiv (ca să nu zic de ”salahor”), de ”bătător de drumuri”, de uși și minți încuiate, de redactor, linvist și analist. Cineva rîdea pe vremuri de acest ”hobby”, asociind facultatea cu o școală de balet, iar pe jurnaliști cu niște ”încurcă-lumea”. O fi fiind și aceasta o impresie a celor care citesc articole de investigație bine documentate și bine scrise și care scot la iveală nenorocirile comuniste. Bineînțeles acești jurnaliști îi încurcă pe corupți să-și continue nestingherit businessul, iar pe oameni  - să se bucure de viața ambalată în știruțele mondene, subțirele și vaporoase apărute în presa galbenă.

Ca să revin la ideea obținerii informației. Am înțeles, simțind pe propria piele că e o chestiune foarte superficială, dar periculoasă, atunci cînd implică nume grele din politica autohtonă. O solicitare de informație la procuratură nu a rămas fără reacții. După un chestionar la telefon : de unde am informația respectivă, dar pentru ce îmi trebuie etc. am primit un răspuns, în limitele termenilor legali, din care nu am putut scoate nimic. Ca să nu îndrăznesc să cer mai multe detalii, am fost contactată telefonic de către un tip care m-a avertizat indirect amenințîndu-mi membrii familiei. Aici m-am oprit cu investigația. Au cîștigat cei pe care îi încurcam. Nu că tare m-aș fi speriat. Ci pentru că mi-am dat seama, că articolul o să rămînă fără reacții. Iar satisfacția profesională o să se rezume doar la faptul că o mînă de oameni va lectura informația, vor ofta și vor trece la pagina următoare.

Nu știu ce este mai grav: accesul limitat, împiedicat, birocratizat la informație sau lipsa unui feed-back din partea societății civile și mai ales a organelor care ar urma să continue investigația, s-o materializeze cu rezultate concrete. Sunt ferm convinsă că autoritățile noastre ar trebui să reacționeze la cele scrise de jurnaliști, indiferent de gradul de dificultate cu care a fost obținută informația. În caz contrar jurnaliștii de investigație vor dispărea încetul cu încetul ca specie, sau în cel mai bun caz vor fi incluși în cartea roșie.

Chiar dacă nu au ajuns judecători, mai mulți colegi de facultate ai lui Artur Reşetnicov, actualul director al Serviciului de Informație şi Securitate apar în funcții sus puse în diferite instituții publice şi private din Chişinău.  Locurile privelegiate de pe lîngă preşedintele R.M par să-i fi aşteptat pe absolvenții facultății de drept din cadrul USM, promoția 1997. Publicăm doar cîteva nume care au deținut sau dețin funcții mai importante, menționînd totodată că nu știm dacă aceşti oameni ar fi ajuns în funcție grație ”spetelor” lui Artur Reşetnicov.

Vă reamintim că din 2001 pînă în 2007, Artur Reşetnicov  a deţinut mai multe funcţii de pe lîngă preşedintele R.M:  de şef al Direcţiei generale al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova, de consilier în probleme juridice, şef al Direcţiei drept şi relaţii publice al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova. 

Iată aşadar, lista unor foşti colegi de facultate şi funcțiile acestora:

Melniciuc Oleg   – judecător la Judecătoria Rîşcani, municipiul Chişinău, numit prin decret prezidențial, în vara anului 2004. Peste doi ani, prin aceeași procedură Melniciuc ajunge vicepreşedinte la aceeași Judecătorie. Din discuția cu dl. Clima reiese că ”în virtutea întîmplării”, Melniciuc locuiește în aceeași scară cu președintele CSM, iar din alte surse neoficiale am aflat că el tinde să ocupe funcția de președinte a Curții de Apel, Chișinău, rămasă de puțin timp vacantă.

Un alt coleg de-a lui Reșetnicov, Sergiu Crutco a fost pus în funcția de judecător la Hînceşti în 2005 (vezi Decretul Preşedintelui nr. 2271,  adoptat pe 16.03.2005). Peste un an, numele fostului coleg de facultate al lui Reşetnicov apare pe lista judecătorilor de la judecătoria sectorului Centru din Chişinău. Transferul s-a realizat într-un timp record, dacă ținem cont că unii judecători stau de mai bine de cinci ani pe lista de aşteptare pentru a fi transferați.

Valentin Vizant – fost angajat în cadrul Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova în funcţia de consultant în serviciul petiţii şi audienţă în perioada  2001 – 2003. Actualmente Director al Întreprinderii ”Poşta Moldovei”

Vadim Enicov -  Secretarul Comisiei Centrale de Control al declaraţiilor cu privire la venituri şi proprietate, el fiind şi reprezentantul Preşedinţiei în comisie. Consultant principal în Serviciul Consiliului Suprem de Securitate al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova.

Cazan Roman – prim-şef adjunct al Aparatului Guvernului

Igor Vremea – consilier al Presedintelui pe problemele juridice, șef al Direcției drept și relații publice a Aparatului Președintelui (nov.2007).

Bejan Edgar – şef adjunct al Direcţiei drept şi relaţii publice, Aparatul Preşedintelui

Dorian Chiroşca - director general al Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI).

Valentin Afteni –  colaborator al Biroului delicte transfrontaliere şi informare

Grosu Vladimir – Reprezentantul Guvernului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, doctor în drept, conferenţiar

Morari Svetlana    - specialist, Oficiul Stare Civilă

Efrim Oleg – Avocat parlamentar din 30.10.2008, din partea PCRM

Mamei Cristian – consul al R.M în Ucraina , fost consul la Tel-Aviv

Velicev Andrei - Banca Naţională a Moldovei, Şef al Secţiei asigurare legală a operaţiunilor bancare.

Să devii judecător în Chișinău este mai simplu decît își imaginează unii juriști. Notele mari, reputația ireproșabilă și rezultatele obținute prin eforturi proprii ”nu mai dau bine la CV”. Este suficient ca cel ce candidează să obțină majoritatea voturilor secrete din Consiliul Superior al Magistraturii și să fie aprobat de către președintele Voronin.

Numirea judecătorilor în funcție a devenit în ultimii ani o procedură mai transparentă. Posturile vacante sunt anunțate public, lista candidaților și notele obținute sunt de asemenea postate pe pagina web a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), iar deciziile de numire în funcție sunt și ele la vedere. Astfel, vedem că pe lista judecătorilor proaspăt selectaţi apar persoane ce au luat note mai mici la examenul de capacitate în comparație cu ale altor colegi, care și acum își așteaptă rîndul.

Pe lista candidaților la funcția de judecător pentru judecătoriile Botanica și Buiucani din toamna anului 2007 (11 octombrie) apar 24 de persoane ce au obținut medii la examenul de capacitate între 8,5 și 9,5. http://www.csm.md/ord_de_zi/list/4.html

Judecători de nota 8

Doi dintre aceştia,  Dorin Dulghieru şi Elena Cojocari, au fost repartizați la Buiucani. Alți doi – Radu  Țurcanu şi Valentina Garabadjiu au ocupat locurile libere de la judecătoria Botanica. http://www.csm.md/ord_de_zi/list/8.html

 Analizînd tabelul, este lesne de înţeles că unii dintre posesorii celor mai mici note au devenit judecători, iar alţii, cu note foarte înalte, au rămas să mai aştepte.  De exemplu, judecătoarea Valentina Garabadjiu a luat nota 8,5, situându-se pe locul 20 din 24 de candidaţi, dar a trecut printre primii 10, lăsându-i în urmă pe cei cu note de 9,5.  Legea cu privire la statutul judecătorului spune, de fapt, că notele sunt foarte importante pentru o persoană care aspiră la această funcţie, or un candidat în justiţie trebuie ”să susțină cu succes examenul de capacitate”.

Am analizat sumar şi activitatea anterioară a judecătoarei Garabadjiu. Cu ceva timp în urmă a fost juristă la direcția Asistență juridică din cadrul Primăriei Chişinău. Câteva ziare au scris că în luna ianuarie 2007 ea a fost acuzată, alături de alți doi colegi de la Primărie, de luare de mită de la administratorul unei societăți comerciale, fiind reţinută în timpul unui flagrant organizat de organele de drept.  (www.gazeta.md/88/politic / http://www.saptamina.md/arhiva/2007/ianuarie/19%20ianuarie.pdf ).

Fără bună reputaţie, cu dosare politice

După acest flagrant, a fost pornită urmărirea penală în cazul celor trei juriști de la Primărie în baza cererii Valentinei Ivanicenco, administratoarea societății comerciale.  Peste doar trei luni, cauza penală care-i implica pe actuala judecătoare și pe fiul consilierului municipal de atunci din partea PPCD, a fost încetată, pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii. În timp ce MAI nu mai prezintă nici un fel de informaţii, în arhive, despre acel caz  de  combatere a corupţiei,  Valentina Garabadjiu a fost, iată, promovată în funcția de judecătoare, iar colega care fusese și ea suspectată de luare de mită, a fost avansată în funcția de şef adjunct în cadrul aceleiaşi direcții de la Primărie.

Analizând aceste circumstanțe, apare suspiciunea că angajarea judecătoarei Garabadjiu la Botanica s-a făcut exceptând cel puţin cunoştinţele academice şi ”buna reputaţie”, stipulate de legea menționată anterior.

 Am solicitat opinia unor experţi în probleme de drept despre modul selectării judecătorilor în R.Moldova.  ”În funcția de judecător sunt promovați cei care se pot conforma uşor indicațiilor venite de sus. Un dosar penal pe numele candidatului este cea mai bună metodă de supunere şi loialitate”, ne-a declarat un apărător al Legii care doreşte să-şi păstreze anonimatul.

Alte persoane susţin că însuşi preşedintele Curții Supreme de Justiție, Ion Muruianu, ar fi ajutat-o pe Valentina să devină judecătoare, în pofida indicilor academici şi de reputaţie. Valentina Garabadjiu neagă aceste acuze, spunând  că îl cunoaște pe Ion Muruianu în calitatea sa de președinte a Curții Supreme de Justiție și că nu a avut în trecut tangențe cu el în cariera profesională. Referitor la flagrantul cu luare de mită, ea susține că nimic din ceea ce s-a scris în presă nu este adevărat, ba din contra ea și ceilalți doi foști colegi au devenit victimele unui agent economic care le-ar fi vîndut produse alterate. ”Noi nu am făcut nimic, decât că ne-am apărat drepturile de consumatori”, a mai adăugat judecătoarea.

Referitor la procedura de selectare pentru funcția de judecător, magistra de la Botanica ne-a îndemnat să adresăm aceste întrebări celor care au ales-o, adică membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Note slabe şi 3 ani de aşteptare

Olga Cojocaru a devenit şi ea judecătoare în primăvara anului curent, fiind angajată la Judecătoria Buiucani, Chişinău.  Potrivit notelor primite la examen, ea este departe de primii zece, având nota 8,7, dar a fost selectată  printre primii 5.  Chiar din primele luni de lucru, pe masa ei au şi ajuns unele dosare calificate de reprezentanţii societăţii civile drept „dosare fabricate la comanda politică a autorităţilor.” Unul dintre acestea este dosarul cu tinerii arestaţi pentru că intenţionau să imprime în centrul Chişinăului harta României Mari cu hotarele ei din perioada interbelică.

Tot din ultimii din lista de note a ajuns printre primii în lista de judecători noi  Lilia Lupașco, care a ocupat fotoliul de judecătoare în sectorul Rîșcani având la examen 8,6. http://www.csm.md/ord_de_zi/list/14.html

Întrebat de ce candidații cu note mici au trecut selecția, iar cei cu note mari au rămas pe lista de rezervă, Nicolae Clima, președintele Consiliului Superior al Magistraturii ne-a răspuns următoarele: „Au fost discuții în urma alegerii acestor persoane. Acesta a fost rezultatul votului secret al Consiliului Superior al Magistraturii. Eu nu sunt împotriva persoanelor care au fost selectate. Ele au fost numite judecători. Probabil s-a ținut cont de anul în care au susținut examenul. Legea spune că la funcția de judecător poate candida persoana care a susţinut examenul cu cel mult 3 ani în urmă,  de aceea li s-a dat prioritate, în caz contrar ele sunt excluse în mod automat din rîndul candidaţilor pentru judecători şi urmează a susţine examenele din nou” a mai adăugat dl Nicolae Clima.

Dacă analizăm lista candidaţilor, reiese că nici criteriul cronologic nu este respectat, deoarece unii dintre cei care au susținut examenul în 2008 au trecut, iar o parte din cei care l-au susținut în primăvara și toamna lui 2007, cu medii peste 9 au rămas să mai aştepte.

Celor cu nota 9,5 nu le ajung voturi secrete

Înîmplător sau nu, dar numele noilor judecătoare au tangențe în activitatea anterioară cu înalți magistrați de la CSJ. Bunăoară Elena Cojocari a ocupat funcția de grefieră pe timpul cînd Ion Muruianu era  judecător la Buiucani. Iar Ala Malîi, care este acum judecătoare la Ciocana, a fost anterior referenta lui Nicolae Clima, preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.  Stela  Blesceaga a fost odinioară consilieră a vicepreşedintelui CSJ.

Nicolae Clima spune că opţiunea pentru aceste candidaturi s-a făcut în „virtutea voturilor secrete. Chisilița Violeta, de exemplu, (cu media 9,5 – n.r) a susţinut examenele mai tîrziu şi participă pentru a doua oară la concurs și de fiecare dată nu-i ajunge cîte un vot pentru a trece. Este un concurs unic pentru toți”, adaugă preşedintele Clima.

Referitor la corectitudinea examenului, preşedintele CSM se pare că este la curent cu unele acuzaţii de favoritism /protecţionism ce se aduc membrilor colegiului de calificare. “Au apărut din partea unora suspiciuni în privința examenului de capacitate care este susținut în fața Colegiului de calificare, chiar şi a procedurii prin care se susține examenul de capacitate sau în privința prestației membrilor colegiului de calificare etc. Dar suspiciunile nu sunt întemeiate fiindcă membrii colegiului de calificare sînt judecători şi profesori de drept de înaltă calificare şi nu sunt temeiuri de a nu crede în obiectivitatea lor, conchide magistratul. Examenele sunt și ele, subiective. Noi toți am trecut prin zeci de examene. Sunt de acord că atunci cînd candidatura este supusă votului, nota rămîne unul din factorii obiectivi”, adaugă magistratul.

Din 2009, cei cu nota 9,5 nu mai au şanse

Cert e însă un lucru. Începînd cu 1 aprilie 2009, selecția pentru funcțiile vacante de judecător se va face după principii noi. Prioritate vor avea absolvenții primei promoții a Institutului Naţional al Justiţiei, pentru care sunt disponibile, la alegere, 80% din numărul total de locuri.  Pentru ceilalți care au dat examenul de capacitate, numărul de locuri scoase la concurs va fi stabilit de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu va depăşi 20 la sută din numărul total de locuri pe o perioadă de trei ani. Altfel spus, candidații care au rămas pe lista de așteptare cu medii de 9,5 au șanse foarte puține de a ocupa un loc de judecător în Chișinău.

Ţinînd cont de aceste prevederi foarte generoase am putea presupune că „centrul de greutate” în selectarea judecătorilor se va deplasa spre comisia de admitere la Institut. De altfel, circulă zvonuri potrivit cărora candidații admişi în 2008 la această instituție au şi plătit pentru loc – 15 mii de euro, la care se adaugă ”susținerea şi recomandarea” din partea unui sus-pus.

Nicolae Clima consideră şi aceste zvonuri neîntemeiate: ”Nu cred în astfel de zvonuri deoarece este o procedura strictă de intrare la Institut”, conchide el.

Fotoliul de judecător, tot mai râvnit

Cu note bune sau rele, candidații luptă pentru un salariu lunar de circa 4500 lei şi un volum de lucru ce nu le permite să respire. În plus, judecătorii nu sunt asigurați cu loc de trai, sau cu pază, atunci când anchetează cazuri de corupţie.

Conform Legii cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, un judecător din prima instanță (judecătorie de sector) ridică un salariu de 4200 lei, cel de la Curtea de Apel ia un salariu de  5200 lei, iar unul de la Curtea Supremă de Justiție ia  6000 lei lunar. Preşedinții instanțelor ridică cîte 5200, 6000 şi respectiv 8800 lei lunar. A se vedea spre comparație salariile judecătorilor din țările Uniunii Europene, unde aceştia obțin venituri şi de 50 de ori mai mari decît cei din R.Moldova. Bunăoară un judecător moldovean la începutul carierei primeşte în mînă aproape 2000 de euro anual, pe cînd unul din Irlanda de Nord ia pe an 101.000 euro.

(http://www.coe.int/…pej/evaluation/2008/rapport2008_en.pdf  )

http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/evaluation/2008/rapport2008_en.pdf#xml=http://www.search.coe.int/texis/search/pdfhi.txt?query=judge+salary&pr=Internet_D2&prox=sentence&rorder=500&rprox=750&rdfreq=500&rwfreq=500&rlead=500&rdepth=250&sufs=1&order=r&mode=&opts=&cq=&id=48ece8077

Și volumul de lucru al unui judecător moldovean este mult mai mare decît al unui coleg din UE, unui judecător revenindu-i în medie cîte 84 de dosare pe lună, ceea ce înseamnă 4 dosare zilnic.

Aceşti indici fac ca activitatea de judecător să pară plină de riscuri economice, dar şi fizice. Totuşi, concursul rămâne foarte mare, iar presa a scris că în unele cazuri aceste fotolii „se cumpără” cu sume de până la 20.000 de euro.

Corupţia judiciară, fără reacţie

Avocatul Roman Zadoinov consideră că această situație este generată de lipsa unei piețe de muncă pentru numărul mare al juriştilor. ” Toate funcțiile din stat care îți oferă careva drepturi sau avantaje sunt ocupate. Un jurist cinstit nu are ce căuta acolo, deoarece salariul este mizer. Locuri de muncă pentru jurişti nu sunt pentru că nu au fost create condiții echitabile pentru dezvoltarea acestora. Putem presupune că cei ajunşi în funcție vor face tot posibilul să-şi recupereze banii ”investiți” şi, cu siguranță, nu se vor baza doar pe salariu pentru a exista”, adaugă avocatul.

Afirmația avocatului este susținută şi de către rezultatele sondajului realizat de Agenţia pentru Susţinerea Învăţământului Juridic şi a Organelor de Drept „EX LEGE”. Potrivit acestuia, factorii care favorizează de cele mai multe ori actele de corupţie în sistemul judecătoresc sunt, potrivit avocaților şi procurorilor, oportunitatea unor câştiguri suplimentare şi lipsa reacţiei în combaterea actelor de corupţie. O altă cauză care generează corupţia în rândurile judecătorilor ar fi nivelul scăzut de salarizare. Corupţia sistemică la numirea  în funcţie a judecătorilor este o altă cauză, pe care o susţin respondenţii. Aproape jumătate din avocaţi consideră legislaţia deficitară şi intervenţia politicului drept cauză care generează corupţia în rândurile judecătorilor. 

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Nicolae Clima, ne asigură că ceea ce se vorbeşte referitor la suma de bani oferită pentru un fotoliu de judecători ”Sunt doar zvonuri. Nu există mecanismul de asigurare că această persoană va trece în mod obligatoriu, Consiliul propune persoanele pentru funcţiile de judecător. Sunt doar vorbe…vă asigur”…

Care copil nu-şi doreşte să comunice cu semenii săi, să participe la activităţi în comun şi să se simtă confortabil în mediul din exteriorul familiei? Cu siguranţă nu vom întâlni copii care să refuze în mod voit comunicarea şi socializarea. Toţi, indiferent că se află în scaunul cu rotile sau ţintuiţi la pat, îşi doresc prieteni, colegi cu care să discute, cu care să-şi împărtăşe bucuriile şi necazurile. Suntem fiinţe sociale şi în virtutea acestei meniri depunem toate eforturile pentru a ne integra în mediul care ne oferă satisfacţii şi împliniri. Uneori nu ne reuşeşte s-o facem de unii singuri, din diferite motive. Şi atunci căutăm ajutor.

„Speranţa”, chiar de la bun început, a mers pe principiul o mână întinsă la timp – poate salva o viaţă de: singurătate, plictiseală, neîncredere, durere, deznădejde, iar şirul poate continua, întrucât cei care se adresează la Centru după ajutor se confruntă cu cele mai diverse probleme.

După o mână de ajutor s-a adresat şi familia Caramalac, al cărei fiu George a fost diagnosticat de la naştere cu paralizie cerebrală infantilă. Cum se întâmplă adeseori în aceste cazuri, picioarele, mâinile, uneori vederea şi vorbirea copiilor sunt afectate, ceea ce-i deosebeşte de ceilalţi semeni ai lor. Deseori ei sunt marginalizaţi şi chiar respinşi de comunitate.

Mama lui George, Ludmila Caramalac îşi aminteşte de greutăţile prin care au trecut când George a atins vârsta de 7 ani şi a trebuit să meargă la şcoală: „Ne-am ciocnit de o problemă: şcoala de sector a refuzat să ne primească, pe motiv că băiatul avea probleme. Pe atunci încă nu aflasem de existenţa „Speranţei”. Singura instituţie care ne-a acceptat a fost un gimnaziu privat, cu o condiţie – ca eu să stau cu el, timp de 3 luni. Nu am avut încotro şi am acceptat. La început George a avut probleme de adaptare. Pentru că obosea repede, el se aşeza pe covor, în timpul orei. Învăţătorii însă nu erau obişnuiti cu astfel de cazuri. Ne-au spus să-l luăm de acolo, invocând diverse motive. Cu greu am reuşit să terminăm primul an de studiu”, istoriseşte dna Ludmila.

 În clasa a II-a părinţii lui George au decis să-l transfere în altă şcoală. Teama că va fi respins şi de această dată nu i-a determinat să renunţe la ideea de a-l integra într-un colectiv obişnuit. Surprinzător însă, la şcoala 120, la care au mers, toată lumea i-a primit cu braţele deschise. Au avut parte de o atitudine binevoitoare din partea cadrelor didactice şi a copiilor. Centrul „Speranţa” colabora cu această instituţie de învăţământ de mai multă vreme, astfel încât învăţătorii erau familiarizaţi cu specificul lucrului cu copiii cu dizabilităţi. Atunci a aflat şi familia Caramalac de „Speranţa”.

„Viaţa noastră s-a schimbat de când am devenit membrii acestui centru. În urma discuţiilor purtate cu specialiştii de la „Speranţa”, am devenit cu toţii mai optimişti, am căpătat încredere şi speranţă. George a manifestat dorinţa de a merge la şcoală, a început să comunice cu copiii. Progresele se văd cu ochilul liber”, îşi împărtăşeşte bucuria dna Ludmila.

Ulterior, cu ajutorul „Speranţei”, George a mers, de rând cu alţi copii ce suferă, la gimnaziul „Pro succes”, unde s-a integrat de minune. Acum la cei 13 ani ai săi, este o fire independentă, se deplasează fără nici un ajutor şi este foarte fericit că face parte din familia „Speranţei”. Anume datorită ei, el a fost delegat în vara acestui an să participe în calitate de prezentator şi traducător la mai multe concerte de binefacere susţinute de un cântăreţ din Norvegia. Pentru o zi a devenit chiar vedetă, interpretând mai multe cântece în duet cu oaspetele nordic.

 Dacă pe timpuri, copii ca George erau trimişi la şcoli specializate, în prezent tendinţa este de a-i integra în şcoli obişnuite. „Speranţa” şi-a spus cuvântul şi în acest proces, acţionând la nivel superior, prin implementarea acestei idei la nivel de politică de stat. În colaborare cu Institutul de ştiinţe ale educaţiei, au elaborat Concepţia educaţiei incluzive, ce presupune incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi şi monitorizarea procesului.

Deşi pare simplu la prima vedere, procesul de integrare cuprinde mai multe etape şi are în spate o echipă întreagă de profesionişti care muncesc pentru ca fenomenul să decurgă cât mai firesc şi să aibă succes. Nu există un model tip de integrare pentru toţi. Incluziunea se face diferenţiat, pentru fiecare caz în parte.

Astfel, pentru început copilul este evaluat şi pentru el se alcătuieşte un plan de servicii personalizat. În funcţie de acest plan, se realizează ulterior integrarea. Pe tot parcursul perioadei de studii, copiii cu dizabilităţi sunt susţinuţi şi supravegheaţi de către cadrul didactic de sprijin. Angajat de „Speranţa” ? acesta îi ajută pe micuţi să se descurce şi să ţină pasul cu ceilalţi colegi de clasă, mediind totodată relaţiile dintre ei. Astfel celor care fie nu pot să scrie, fie o fac prea încet, sau au vederea prea slabă pentru a putea desluşi ce se prezintă la tablă el le vine în ajutor. Tot el adaptează materialul predat pe parcursul orelor sau tema de studiu pentru acasă la posibilităţile copilului. Deocamdată doar 6 cadre activează, uneori având în grijă un grup de doi sau trei elevi, în funcţie de necesităţile acestora.

Un alt actor nelipsit în cadrul procesului este managerul de caz care în primul an de studiu organizează activităţi de grup pentru consolidarea relaţiilor cu colegii. El monitorizează întreg procesul de incluziune şcolară a copilului cu CES, ceea ce presupune stabilirea legăturii dintre conducere şi profesori, discutarea problemelor cu care se confruntă atât copii cu dizabilităţi cât şi cadrele didactice.

 Adaptarea mediului din instituţiile de învăţământ la necesităţile copiilor s-a numărat printre priorităţile acestui proces. El a fost posibil de realizat începând cu anul 2006, când a demarat proiectul „Incluziunea educaţională a copiilor cu dizabilităţi în Republica Moldova”, realizat în parteneriat cu DFID, Marea Britanie. S-au construit rampe, s-au instalat bare de suport, s-au adaptat grupurile sanitare şi mobilierul: scaune care-şi modifică înălţimea, mese în care să încapă şi căruciorul. Aceste adaptări s-au efectuat în aproximativ 20 de şcoli, iar în trei lucrările sunt în proces de derulare.

Important de reţinut este şi pregătirea cadrelor didactice din instituţii, în vederea dezvoltării lor profesionale în domeniu, prin organizarea seminarelor, cursurilor de formare în domeniu, moderate de experţi naţionali şi internaţionali şi chiar organizarea schimbului de experienţă în alte ţări cu practici incluzive demne de urmat.

„Speranţa” a progresat enorm în această perioadă de timp, reuşind să-şi majoreze numărul de copii incluşi în şcoli de la unul în 2000 la 190 în prezent . Copiii cu dizabilităţi sunt integraţi în 50 de instituţii de învăţămînt, dintre care 20 au fost pregătite pentru incluziunea şcolară a copiilor cu dizabilităţi (13 şcoli în Chişinău, 7 în republică – Cahul, Orhei, Peresecina, Iargara, Pîrliţa). Spre comparaţie, în 2006 doar 3 instituţii erau adaptate. 24 manageri de caz :10 de la Centrul de Zi „Speranţa” şi 14 manageri de caz în teritoriu – monitorizează procesul de incluziune a copiilor din republică.

Familia îşi găseşte şi ea un loc de cinste în această schemă. Ea primeşte sfaturi cu privire la integrare. De asemenea este susţinută şi încurajată de către specialiştii centrului, fapt confirmat şi de Ludmila Caramalac. „Din discuţiile cu specialiştii de la centru şi cu alţi părinţi mi-am recăpătat liniştea şi încrederea că aceşti copii au şansa să înveţe, să progreseze. Ei ne-au încurajat foarte mult. Acum George nu se mai simte atât de complexat. Fără Speranţa nu ştiu cum ar fi fost viaţa noastră. Şi credeţi-mă, acestea nu sunt doar nişte vorbe de laudă…”

Moldova continuă să se numere printre “pieţele” cele mai înfloritoare pentru exploatarea sexuală, munca forţată şi traficul de organe, arată o anchetă France-Presse, preluată de presa română. După declararea independenţei Moldovei, circa 800 mii de persoane au emigrat pentru a scăpa de sărăcie. Traficanţii se folosesc de această emigrare masivă, legală şi ilegală, estimările oficiale vorbind despre 60 mii de victime ale traficului de persoane, la o populaţie totală de 3,6 milioane de locuitori.

„Nimeni însă nu cunoaşte care este cifra reală a persoanelor traficate, bănuindu-se că ar fi mult mai mare, întrucât procesul este bine mascat, iar victimele – impuse la tăcere”, subliniază Sonia Panzani, coordonatoare a organizaţiei Medici fără Frontiere în R.Moldova.

Conform statisticilor Ministerului Afacerilor de Interne (MAI), în 2007, au crescut de zece ori infracţiunile de acest tip. MAI a descoperit peste 500 de cazuri de trafic de persoane, cu peste 10% mai multe faţă de anul 2006 (statistici oficiale!). Aceasta în condiţiile în care organizaţiile internaţionale ne acordă asistenţă în eradicarea comerţului cu oameni şi zeci de ONG-uri sună alarma ani de zile.

Pe 4 iunie, un raport privind traficul de persoane pe anul 2008, lansat de către secretarul de stat al SUA, a plasat Moldova în categoria ţărilor care nu întrunesc standardele minime pentru eliminarea formelor grave de trafic.

Până în prezent, o reacţie oficială din partea organelor competente nu a fost făcută publică. Pe lista neagră figurează în total 14 ţări. Conform raportului, Moldova este o sursă principală de femei şi copii traficaţi pentru exploatare comercială sexuală, dar şi o ţară de tranzit pentru traficul de femei şi copii.

“Victimele sunt în general femeile cu vârsta între 19 şi 24 de ani, provenite din mediu rural, din familii dezmembrate sau cu probleme de violenţă, recrutate de către cunoştinţe, adesea femei, pentru a fi exploatate sexual”, explică locotenent-colonelul Iurie Ursan, unul dintre şefii centrului de luptă împotriva traficului de fiinţe

Suspiciunea că traficul de fiinţe are susţinere din partea organelor de drept şi chiar a oficialilor sus-puşi îşi găseşte loc şi în raportul american. Pe lângă lipsa unor progrese clare în dosarele unor funcţionari de stat acuzaţi de complicitate la trafic, raportul menţionează că măsurile întreprinse de Guvern pentru protecţia victimelor au fost insuficiente.

Viceprim-ministrul, Victor Stepaniuc, dezminte însă zvonurile potrivit cărora funcţionarii de stat ar fi implicaţi, afirmând că raportul american face uz de informaţiile apărute în presă şi nicidecum provenite din surse oficiale. El acuză ONG-urile care activează în acest domeniu de prezentarea unor statistici exagerate, spunând că multe dintre aceste organizaţii în mod voit ridică numărul persoanelor traficate din contul celor care emigrează ilegal.

Demnitari suspectaţi de implicare în traficul cu fiinţe

În ultimul timp în presă au apărut o serie de articole despre traficul de fiinţe. Cel mai răsunător îl constituie condamnarea pe 28 mai a lui Alexandr Covali, alias Şalun la ani grei de puşcărie pentru trafic de persoane şi proxenetism. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău „Şalun” a fost condamnat la 21 de ani de temniţă pentru trafic de copii în scop de exploatare sexuală, proxenetism, păstrare ilegală de arme şi muniţii şi deţinerea şi folosirea documentelor oficiale false de importanţă deosebită. Numele ex-ministrului de interne, Gheorghe Papuc, a fostului şef adjunct al Centrului pentru combaterea traficului de fiinţe, Ion Bejan, a doi dintre subordonaţii săi şi a procurorului care a anchetat cazul, toţi bănuiţi a fi implicaţi în reţeaua condusă de «Şalun» au apărut în vizorul presei.

De trafic de fiinţe şi migraţie ilegală este acuzat şi specialistul principal al direcţiei operative de la MAI căpitanul de poliţie – Mihail Proca, arestat pe 24 aprilie. El organiza plecările peste hotare în zonele Schenghen cu acte false, pentru care moldovenii achitau 4500 de euro.

Nicolae Misail, responsabil de relaţiile cu presa din cadrul Centrului „La strada”, este de părere că fenomenul demult ar fi luat sfârşit dacă se dorea acest lucru. El consideră că oficialii de cel mai înalt rang sunt implicaţi în reţelele de trafic, deoarece fenomenul s-a dovedit a fi un business extrem de bănos, iar acţiunile colaboratorilor MAI de arestare a presupuşilor traficanţi nu reprezintă decât o picătură în mare. „De regulă apar în faţa instanţei intermediarii în procesul de racolare, deoarece şefii reţelelor fie au protecţie sus-pusă fie sunt din alte ţări », a mai adăugat N.Misail.

Potrivit statisticelor prezentate de şeful departamentului de combatere şi luptă cu traficul de fiinţe al Procuraturii Generale, Viorel Ciobanu, anul acesta(2008)au fost înregistrate 245 cazuri de trafic de persoane, dintre care 43 – trafic de copii, 151 – de proxenitism, 7 – de ieşire ilegală a copiilor din ţară, 57 – de migraţie ilegală şi 4 – de cerşetorie. În instanţă sunt pe rol 340 de cazuri penale, inclusiv 52 de presupus trafic de fiinţe. Dintre aceştia 51 de oameni au fost condamnaţi la închisoare.

Victimele traficului nu au încredere în organele de drept

Numărul victimelor este mult mai mare decât cel prezentat oficial de organele poliţiei, întrucât nu toţi cei care au fost traficaţi au depus plângere la poliţie. „Un motiv ar fi neîncrederea oamenilor în organele de drept. O victimă care a reuşit să evadeze sau să ajungă în ţară după ce a fost ţinută în captivitate, îndifirent de forma ei: sexuală, sclavie de muncă sau cerşit este conştientă că nu va fi în stare să-şi apere interesele, în timp ce recrutorul va găsi întotdeauna pârghii pentru a ieşi basma curată. Mai mult decât atât, acesta din urmă va căuta să-şi pedepsească victima, ameninţând-o, terorizând-o pe ea sau pe membrii familiei ei”, ne-a declarat Alina Butici, responsabilă de asistenţa persoanelor traficate din cadrul Centrului Internaţional pentru protecţia şi promvarea Drepturilor Femeii ”La Strada”.

Un alt motiv care le împiedică pe victimele traficului să se adreseze la poliţie este convingerea că angajaţii organelor de drept colaborează cu traficanţii şi în loc să-i denunţe, ei îi apără. „Convingerea are la bază atutudinea poliţiştilor din Federaţia Rusă. Majoritatea victimelor care au fost traficate în Rusia ne-au spus că s-au adresat la miliţia din regiune după ajutor, în schimb primind pedepse aspre din partea recrutorilor. Lor le este frică să nu păţească la fel şi aici, în Moldova. Corupţia este extrem de răspândită în rândul miliţiei ruseşti. Nu excludem ca ea să existe şi la noi”, ne-a spus Daniela Misail-Nichitin, vicepreşedinta Centrului „La strada”.

Cele mai frecvente cazuri de complicitate între recrutor şi organele de drept se atestă în mediul rural. „Dacă victimei îi este frică să depună plângere la poliţie, „La Strada” îi ajută să-şi schimbe locul de trai, identitatea”, a mai adăugat Alina Butici. În iunie a.c a intrat în vigoare şi Legea pentru protecţia martorilor, care ar trebui să faciliteze desfăşurarea anchetelor. Nu am reuşit să aflăm care sunt mecanismele ei de funcţionare, care vor fi acţiunile concrete de protecţie, ce sumă de bani a fost alocată de la Buget în acest scop. Atât MAI cât şi Centrul pentru combaterea traficului de fiinţe au refuzat să răspundă la aceste întrebări pe motiv că publicarea informaţiei de acest gen îi va ajuta pe recrutori să acţioneze mai bine. De asemenea înalţii demnitari pe care i-am contactat au refuzat să dea numele funcţionarilor presupuşi a fi implicaţi în traficul de persoane pe motiv că ar periclita mersul anchetei. Iată, aşadar, răspunsurile clasice oferite de organele statului, atunci când încerci să pătrunzi mai adânc în miezul problemei.

Este clar că Legea vine să bifeze un „iminent progres democratic” în combaterea fenomenului de trafic (surprinzător e că a fost adoptată imediat după criticele aduse de raportul american!), dar care va rămâne, ca şi multe alte legi, uitate în vreun număr de Monitor Oficial, pentru că, la momentul dat, nu există o voinţă puternică de a lupta cu acest fenomen. Altminteri de ce MAI sau Centrul sus numit nu răspund direct şi deschis întrebărilor presei? În aceste condiţii mă îndoiesc şi de numărul de cazuri de trafic descoperite de MAI în 2007, care ar putea fi umflat în mod intenţionat, pentru că există şi la acest capitol „un plan” ce trebuie împlinit. Or, ce credibilitate mai au afirmaţiile şefei serviciului de presă de la MAI, Ala Meleca, care pe de o parte declară că numărul cazurilor de trafic descreşte anual şi că statistica din acest an este făcută în baza unor cazuri descoperite cu mai mulţi ani în urmă, în timp ce datele statistice ale aceluiaşi minister demonstrează o creştere îngrijorătoare. De asemenea, Ala Meleca a refuzat să ne răspundă ce s-a întâmplat cu cele „11 reţele de trafic” de care ea pomeneşte într-un film documentar realizat de o televiziune sârbă cu vreo 7 ani în urmă şi care, accidental, a fost difuzat la un post privat din R.M.

Refuzul demnitarilor de la minister de a vorbi direct cu ziariştii, utilizarea în acest scop a serviciului de presă care, în cadrul unor conferinţe succinte, oferă informaţii şi răspunsuri prefabricate, este dovada clară că publicului i se oferă doar informaţia care creează o imagine bună executivului şi care, nu atinge interesele celor sus puşi, implicaţi nemijlocit în procesul extrem de profitabil al traficului.

ONG-urile ameninţate de traficanţi

Traficul cu fiinţe este în vizorul mai multor ONG-uri.”La strada”, „Noi perspective pentru femei”(Winrock int.), „Interaction”( Tiraspol) se numără printre cele mai influente. De asemenea, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie şi Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) au un cuvânt de spus în contracararea acestui flagel.

Sediul „La strada” se află într-un loc retras din centrul capitalei. Renovat în stil european, acesta oferă confort angajaţilor săi şi victimelor, care îi păşesc pragul. După mai multe discuţii purtate cu angajatele din diferite sectoare ale ONG-ului am aflat că centrul a acordat asistenţă la circa 450 de victime începând cu 2001, de când a fost înfiinţat în R.M. Din informaţiile obţinute, am desprins că cel mai greu este să aduci victimele din Emiratele Arabe, Bahrein şi Rusia. Statele Arabe sunt destinaţiile de bază pentru exploatarea sexuală, în Rusia se practică mai des exploatarea prin muncă, a căror victime sunt bărbaţii. Ei pleacă în Rusia în grup, iar la locul destinaţiei sunt despărţiţi, deposedaţi de acte şi obligaţi la munci grele, fără remunerare. Dacă înainte recrutorii erau persoane necunoscute, în prezent acestea sunt cunoştinţe sau apropiaţi ai victimelor, de regulă femei, care ştiu cum să câştige încrederea. Spre deosebire de anii anteriori, când recrutorii achitau toate costurile de călătorie, în prezent victima trebuie singură să-şi achite aceste costuri. De regulă, ea împrumută aceşti bani, pe care la reîntoarcerea în ţară trebuie să-i restituie. Ieşirea din ţară pentru victimele traficului cu scop de exploatare sexuală se efectuează prin aeroport. Victimele ajung cu avionul în Turcia, de unde sunt transportate ulterior la locurile de destinaţie. Potrivit specialiştilor de la Centru, 80% dintre victime au suferit sau suferă de diferite abuzuri, inclusiv din partea recrutorilor, care le găsesc uşor dat fiind că ţara este mică. Multe dintre ele sunt lăsate în pace cu condiţia ca să racoleze un anumit număr de victime. “Unele victime sunt eliberate – atunci când aduc în medie 6 mii de euro în Rusia şi 20 mii in Emirate – cu condiţia să recruteze în Moldova alte trei fete”, explica Irina Toderova, coordonatoare a programului de asistenţă pentru victime al OIM. “Este un mod extrem de insidios de a perpetua traficul”.
În medie la Centru „La strada” telefonează 15-20 de persoane (maxim – 100), 60-70% fiind femei. Ele cer consultanţă cu privire la angajarile peste hotare, inclusiv pentru fii şi soţi. Deşi angajaţii Centrului recunosc că-şi notează numerele de telefon ale firmelor care, potrivit victimelor, au intermediat traficul, ei nu spun direct persoanelor care-i contactează cu scopul de a obţine informaţii, că firma e periculoasă. „Nu avem acest drept. Noi doar îi orientăm pe cetăţeni ca aceştia să fie mai atenţi. De asemenea, nu le putem recomanda o anumită firmă, care, din câte ştim noi, e serioasă şi nu se ocupă de trafic, deoarece şi aceasta ar putea avea o parte ascunsă”, ne-a spus Victoria, care răspunde apelurilor de la Linia Fierbinte.

D.G

„Vrem TVR1 acasă”  

De mai bine de o lună mai mulţi abonaţi la antena TV colectivă nu pot urmări postul românesc Antena internaţional, care este difuzat actualmente pe frecvenţa care emitea înainte TVR1. Acesta când apare, când dispare de pe undă. În momentul „apariţiei” imaginea este neclară, sunetul – bruiat, iar mesajul, evident, de nedescifrat. Bruiajul mediatic are şi un precedent – cu două saptămâni înainte de dispariţia definitivă, TVR1 a trecut prin aceleaşi momente de „răstrişte”, astfel încât mulţi consumatori de televiziune nici nu şi-au dat seama când canalul public românesc a fost înlocuit de cel comercial.  „Auzeam de mai mult timp discutându-se despre sistarea TVR1 din cauza unor probleme de ordin financiar, dar până la urmă am înţeles că partea română a achitat toate taxele de retransmitere pe teritoriul republicii. Am rămas surprinsă într-o seară, de pe la începutul lui octombrie, când dorind să privesc Jurnalul de la ora 19, nu am putut desluşi nimic în afară de nişte umbre alb-negre şi o fâşâială supărătoare. Peste câteva zile imaginea s-a mai îmbunătăţit, dar oricum era foarte obositoare, claritatea de odinioară dispăruse. Peste vreo două săptămâni am realizat că vocile pe care eram obişnuită să le aud la ştiri erau diferite, iar în partea stângă de jos era scris „Observator”. De la radio am aflat că în locul TVR1 este difuzat un alt post românesc, dar şi acesta nu emite clar, aşa că acum nici nu am ce privi la televizor”, ni se plânge pensionara Maria Damian. Fosta profesoară nu şi-a permis niciodată să plătească serviciile televiziunii prin cablu, aşa că s-a mulţumit cu cele patru programe pe care le recepţionează prin antena colectivă. TVR1 însă era canalul preferat, întrucât avea acces la o sursă de informaţie veridică şi o grilă variată de programe de divertisment. Cu cea mai mare nerăbdare aştepta ziua de sâmbătă când în apartamentul ei intra familia Surprizelor, emisiune pe care o priveşte cu fidelitate de la debutul acesteia. Nemulţumită femeia a contactat departamentul de antene, care la început i-a spus că o să-i trimită un meşter care să-i rezolve problema cu imaginea şi sunetul. Apoi, în ziua indicată, o funcţionară de la Departament i-a telefonat şi i-a spus că meşterul n-o să vină şi nici să nu-l aştepte în prima jumătate a lunii decembrie, deoarece situaţia postului TVR1 şi a frecvenţei pe care emite actualmente Antena internaţional este incertă, astfel încât până când n-o să existe o decizie definitivă în acest sens, departamentul nu-şi asumă obligaţiunea să onoreze cererile clienţilor.  Funcţionara ne-a spus că Departamentul său nu este responsabil de calitatea imaginii şi a sunetului şi nu a putut explica de ce până la preluarea frecvenţei nr II de către compania „2 Media plus” TVR1 se putea recepţiona foarte bine, iar după aceea au apărut problemele de ordin tehnic. Din alte surse am aflat că asemenea bruiaje apar în momentul în care în zonă sunt amplasate alte dispozitive ce emit semnale mai puternice şi care influenţează negativ asupra calităţii transmiterii. De ce a fost afectat anume canalul prin care se transmitea TVR1 si nu cel prin care se difuzează Primul canal rusesc sau alte posturi, aşa şi nu am putut afla.  

Au cerut accesul la informaţie de ziua drepturilor omului 

Luni, 10 decembrie, Maria Damian s-a alăturat celor câteva sute de protestatari la mitingul de protest organizat de către Uniunea Jurnaliştilor din Moldova (UJM) împotriva sistării transmisiunilor canalului de televiziune TVR 1 pe teritoriul R. Moldova. La miting au venit să-i susţină pe ziarişti, reprezentanţi ai partidelor politice, ai ONG-urilor, precum şi simpli cetăţeni care nu sunt indiferenţi faţă de soarta canalului public românesc. Ei au scandat lozinci de genul : „Vrem TVR acasă 1!” „Vrem presă liberă!”.Participanţii la miting declară că în spatele deciziei Consiliului Coordonator al Audiovizualului de a sista retransmiterea postului public TVR1 se află un ordin politic, menit să deterioreze relaţiile dintre R. Moldova şi România, care în ultima vreme au fost destul de tensionate.

Specialiştii din domeniu susţin însă că, înainte de toate, CCA a încălcat cras legislaţia, întrucât  Societatea Română de Televiziune, deţine licenţa valabilă până în 2011de retransmitere a TVR pe teritoriul R. Moldova.

Juristul Eugen Râbca, de la Asociaţia presei electronice „APEL” declară că solicitarea Ministerului Dezvoltării Informaţionale (MDI) de a scoate Reţeaua II la concurs contravine Codului Audiovizualului, întrucât conform art.68 punct 8 al acestuia „licenţele de emisie eliberate radiodifuzorilor înainte de intrarea în vigoare a prezentului cod rămân în vigoare până la expirarea termenelor pentru care au fost acordate”. Prin urmare, spune el, „nu a existat nici un motiv de a scoate frecvenţa la concurs, atâta timp cât nu a fost retrasă licenţa. Deci, hotărârea respectivă a Consiliului Coordonator a fost adoptată cu încălcarea flagrantă a legislaţiei şi sfidează interesul public”.

Motivul financiar invocat de MDI este neîntemeiat, în opinia specialiştilor, deoarece drepturile şi obligaţiile rezultă din acordurile bilaterale semnate la nivel guvernamental şi CCA nu are alte atribuţii decât de a supraveghea respectarea modului în care radiodifuzorii îşi îndeplinesc obligaţiile asumate în licenţa de emisie, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor legale.

Televiziunea Română a contestat în justiţie decizia Consiliului  Coordonator al Audiovizualului. Într-un comunicat, TVR precizează că “deciziile CCA au fost adoptate cu nerespectarea legislaţiei în vigoare din Republica Moldova, care stabileşte că retragerea unei licenţe se poate dispune de către CCA numai în cazul în care, din motive tehnice, radiodifuzorul nu respectă grila de programe anunţată pe o perioadă mai mare de 45 de zile”.

De asemenea, partea română îşi manifestă scepticismul faţă de actul de justiţie. “Într-o democraţie nu s-ar fi ajuns în această situaţie. E o mare nesiguranţă în Justiţia de acolo, precum şi în funcţionarea oricăror autorităţi”, se mai spune în declaraţie. 

CCA ar trebui să apere interesele consumatorului şi nu să le prejudicieze 

Vladislav Oleatovschi, jurist la Centrul Independent de  Jurnalism spune că CCA şi-a încălcat atribuţiile, 

răspunzând unei comenzi de la MDI. Acest organ ar fi 

trebuit să apere înainte de toate interesele consumatorului 

de media, pentru că anume el este, conform art. 10 din  Codul Audiovizualului, reprezentantul interesului public. 

Astfel, consumatorii care se consideră lezaţi în drepturi, şi  le pot apăra în instanţa de judecată. După ce îşi formulează  cererea, consumatorul urmează să apeleze la instituţia  contenciosului administrativ, Art. 1(2) "pentru a obţine  anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea  pagubei ce i-a fost cauzată." 

V. Oleatovscchi consideră însă că modalitatea extrajudiciară de soluţionare a acestei situaţii este mai reală. Conform alin. 4, art.10, "Organele investite cu atribuţii de coordonare în  domeniul audiovizualului acţionează în vederea asigurării  drepturilor prescrise de prezentul articol la sesizarea sa de  către titularul acestui drept sau din oficiu." Aşadar,  consumatorii se pot adresa cu un demers, sesizare etc,  la CCA cerând să li se respecte drepturile.

Şi Eugen Râbca, de la „APEL „ susţine că ”interesul consumatorului a fost afectat prin înlocuirea unui canal public cu unul comercial. Mai mult decât atât, nu există transparenţă în activitatea CCA-ului. Consumatorul de media ar trebui să fie informat cine sunt proprietarii „2 Media Plus”, iar deciziile CCA ar trebui să fie motivate juridic, conform legislaţiei în vigoare”, a mai adăugat juristul de la APEL. Amintim că pe 17 noiembrie, CCA de la Chişinău a aprobat modificarea grilei de emisie a postului de televiziune “2 Plus”, care a câştigat licenţa pentru frecvenţa unde erau difuzate emisiunile TVR. Pe frecvenţa cu pricina emite postul “Antena International”, care face parte din trustul Intact, controlat de familia liderului Partidului Conservator din România, Dan Voiculescu. 

Daniela Galai

Vom avea tarife noi pentru servicii medicale vechi

Serviciile medicale vor costa mai mult începând cu 1 ianuarie 2008, când moldovenii vor scoate cu 50 la sută mai mulţi bani din buzunar pentru poliţa de asigurare medicală. Astfel ei vor achita 1893,6 lei spre deosebire de 1209 lei, cât a costat aceasta în 2007. Cei care se hotărăsc să o procure în primele trei luni ale anului vor plăti doar jumătate din preţul ei – 946,8 lei. Aceste prevederi sunt stipulate în Legea fondurilor asigurarii obligatorii de asistenta medicala pe anul 2008, aprobat in prima lectura de Parlament la 15 noiembrie. Noua lege a fost votată doar de deputaţii comunişti, cei din opoziţie fie s-au pronunţat împotrivă, fie s-au abţinut de la vot.

Reprezentantul Alianţei „Moldova Noastra”, Alexandru Oleinic, a declarat că proiectul demonstrează eşecul reformei în sectorul medical. De asemenea, el a făcut referire la preţul mare al poliţelor de asigurare, ce nu permite accesul cetăţenilor săraci la serviciile medicale, or obiectivul de bază al introducerii sistemului de asigurare a fost anume de a spori acest acces. Valentina Şerpu, membră a PPCD a menţionat volumul mare de cheltuieli inutile prevăzute în proiect şi lipsa de transparenţă la utilizarea anumitor fonduri. Ea a consideră necesitatea crearea unei companii de asigurări în medicină de alternativă.

Servicii medicale vechi la preţuri noi

Experţii economici independenţi constată, la rândul lor, că preţul poliţei este prea mare şi aceasta se va răsfrânge negativ asupra populaţiei neangajată legal în câmpul muncii. Cu excepţia categoriilor asigurate de către stat şi a celor anagajate legal, accesul celorlalţi pacienţi la serviciile medicale se va reduce considerabil, ceea ce este o lezare a drepturilor lor. Economistul Veaceslav Ioniţă de la Institutul de dezvoltare a iniţiativelor sociale IDIS „Viitorul” ne lămureşte că formula de calculare a poliţei s-a făcut ţinând cont de salariul mediu pe economie, ceea ce nu reflectă situaţia reală, deoarece se iau în calcul salariile, spre exemplu, celor angajaţi în agricultură, care sunt cei mai numeroşi şi cel mai prost remuneraţi şi ale celor din, să zicem, sfera financiar-bancară, care sunt puţini dar au salarii foarte înalte. „Noi propunem ca să facă o modificare şi să se ia în considerare salariul medianic, adică salariul mediu primit de majoritatea cetăţenilor. Astfel, conform calculelor noastre, poliţa ar trebui să coste în jur de 1200-1300 lei, ceea ce ne face să credem că ar duce la majorarea numărului persoanelor care să o procure şi care să beneficieze de drepturile oferite de aceasta”, a conchis expertul.

Atât economiştii cât şi deputaţii care au refuzat să aprobe Legea fondurilor asigurarii obligatorii de asistenta medicala pe anul 2008 sunt sceptici cu privire la ridicarea nivelului serviciilor medicale începând cu 1 ianuarie, întrucât salariile angajaţilor din medicină sunt foarte mici, iar volumul de lucru mare. Este greu de apreciat ce trebuie să se realizeze înainte de toate: ridicarea calităţii serviciilor medicale, astfel încât oamenii să fie motivaţi să plătească, sau majorarea salariilor angajaţilor medicali ca aceştia, la rândul lor, să fie stimulaţi să ofere servicii de calitate. „Deşi sfera sănătăţii a primit în acest an cele mai multe fonduri, ea rămâne totuşi subfinanţată. La aceasta contribuie trei factori majori:

- doar 25% la sută din populaţia activă este angajată;

- o mare parte din angajaţi primesc salarii neoficiale, în timp ce coeficientul pentru poliţă se calculează din salariul oficial, care este mult mai mic;

- sistemul de asigurări medicale poate deveni viabil doar în cazul în care procentul reţinut din salariu ar fi de şapte la sută (în prezent acesta este de 6%, dintre care 3% revin angajatului şi 3% angajatorului). Prin urmare, este greu de crezut că nivelul serviciilor medicale va creşte şi în acest an”, a conchis economistul Veaceslav Ioniţă.

Medicii mi-au condamnat familia

Pavel Novicov, invalid de gradul II, care pe parcursul anului trecut a suferit mai multe intervenţii chirurgicale este însă de părere că banii şi salariile mici nu trebuie să influenţeze în nici un fel relaţiile medic-pacient şi să se răsfrângă negativ asupra calităţii muncii prestate de către angajaţii în halat alb. „Da, medicul are salariu mic, sunt de acord, dar ce, pensia mea este mai mare? Care este vina mea, că după ani de muncă în folosul statului, acum, când sunt foarte bolnav, nu-mi permit „luxul” de a cere ajutor medical pentru a mă izbăvi de durere?”, se întreabă dl Novicov.

După aproape un an în care s-a perindat, cu mici întreruperi, prin spitalele Chişinăului, Pavel Novicov susţine că s-a simţit înjosit ca om, nemaivorbind de drepturile sale de pacient care i-au fost încălcate foarte des. „Oriunde mă adresam, trebuia să demonstrez medicului că am o suferinţă şi că nu în zadar vin la el la consultaţie. Este foarte înjositor. Te duci după ajutor şi nu ca să-ţi faci mai mult rău. Or asta mi s-a întâmplat mie, m-am ales cu urmări foarte grave asupra sănătăţii”, ne spune bărbatul în vârstă de 50 de ani. După prima operaţie la fiere, efectuată pe 3 ianuarie 2006, au urmat altele în lanţ la: prostată, două la testicol, la glanda tiroidă, la colidoc şi una de extragere a pietrei din colidoc. În plus, s-a ales cu o serie de alte boli adiacente, ca urmare a tratamentelor prelungite cu antibiotice şi a altor medicamente care au acţionat pozitiv în cazul unei afecţiuni, având totodată efecte negative asupra altor organe. Toate au fost, în opinia sa, o urmare a neatenţiei şi neglijenţei din partea medicilor. Cel mai grav însă este faptul că, în urma acestui lung şi dureros periplu prin spitale, a fost infectat cu virusul hepatic B şi D, iar tratamentul pe care îl face în prezent este foarte costisitor. „Nu m-au condamnat doar pe mine, mi-au condamnat întreaga familie. Am soţie, am copii de la gura cărora sunt nevoit să iau acum banii pentru medicamente”, ni se plânge Pavel Novicov. A reuşit, după mai multe încercări insistente, să se programeze la o întrevedere cu ministrul sănătăţii Ion Ababii, căruia i-a istorisit cazul său. A dorit să atragă atenţia oficialului asupra celor ce se petrec în spitale şi, mai ales, asupra atitudinii medicilor, care nu a fost întotdeauna cea mai binevoitoare. I-a lăsat tot setul de extrase medicale pentru a fi examinate. Ministrul nu i-a promis nimic. Dl Novicov aşteaptă însă un răspuns şi o clarificare din partea ministerului de resort, în caz contrar, afirmă el, va fi nevoit să se adrese mai departe în instanţă. Cazul lui Pavel Novicov a ajuns şi în vizorul „Centrului de Apărare a Drepturilor Pacienţilor şi Invalizilor”, care i-a promis că o sa-l ajute în demersul său către organele care se fac vinovate de starea în care s-a pomenit. Alexandr Kovalski, directorul centrului susţine că organizaţia sa face tot posibilul pentru a-i ajuta pe pacienţii care au avut sau au de suferit de pe urma prestării necalitative a serviciilor medicale sau a erorilor medicale, ce s-au soldat cu urmări fatale. În prezent Centrul său se află în proces de judecată cu Ministerul Sănătăţii, pentru că acesta din urmă îi îngrădeşte, prin refuzul repetat, accesul la informaţiile referitoare la: numărul cazurilor de deces din cauza medicilor, numărul de malpraxis, ce măsuri se iau împotriva cadrelor medicale care sunt responsabile de aceste erori etc.

Atât pacienţii cât şi cei care le apără interesele susţin că statul trebuie să devină cointeresat în reformarea sistemului de sănătate, astfel încât acesta nu doar să se laude că a sporit accesul la serviciile medicale, dar că este în stare să ofere asistenţă de calitate care să respecte drepturile fiecărui pacient şi nu să fie în detrimentul lor.

Daniela Galai